12/07/2018
— NU NOI, cei ROBIȚI aici, facem CINSTE poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a SUFERI PENTRU EL. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E MARȘUL TRIUMFAL AL LUI DUMNEZEU PE PĂMÂNT... şi dacă-n marea noastră Poveste, am DESPUIA SCUTURILE VOIEVOZILOR DE CRUCILE de pe ele, ZERO ne-ar fi ISTORIA. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei!
«În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici, în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza.
Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.
– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el.
Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.
Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.
A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.
I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz.
O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană.
N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe.
Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie.
Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri.
După cm şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei!
Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea.
De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cm a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom DĂINUI, chiar murind acum pentru el.
– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…
– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cm zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…
– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…
– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?
– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.
Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.
Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:
– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.
– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.
– Statuie, nu cred. Dar o ICOANĂ mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un PORUMBEL ce i se pogorâse deasupra capului.
– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.»
(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)