03/09/2026
Există câteva momente în care parcă ne vine mai ușor să ne promitem că, de data aceasta, vom fi mai disciplinați.
La începutul anului, când agenda este încă aproape goală.
După concediu, când ne întoarcem cu senzația că am putea așeza lucrurile altfel.
La începutul școlii, chiar dacă au trecut mulți ani de când nu ne mai așteaptă niciun clopoțel.
Septembrie are și el ceva din energia unui început.
Și mă surprind și eu, uneori, intrând în jocul acesta al promisiunilor.
De data asta mă organizez mai bine. Dorm mai devreme. Îmi las mai mult timp pentru mine. Nu mai pun lucrurile unul peste altul în agendă. Fac loc pentru mișcare, pentru pauze, pentru ceea ce îmi face bine.
Și chiar cred asta.
Cunosc foarte bine și mica plăcere a unui carnet nou, a unei agende în care încă încape totul frumos, a unei zile în care avem impresia că, dacă așezăm bine lucrurile pe hârtie, se vor așeza și în viață.
Pentru câteva zile, chiar pare că funcționează.
Apoi începe viața.
O întâlnire se prelungește.
Un telefon schimbă programul.
Apare ceva urgent.
O seară se termină mai târziu decât plănuisem, dimineața vine prea repede, plimbarea se mută pentru mâine, iar acel „mâine” începe să se mute și el.
Și undeva, aproape fără să observăm, apare verdictul:
„Iar n-am avut suficientă voință.”
Mi se pare interesant cât de repede transformăm o dificultate de organizare într-o judecată despre noi.
Nu sunt suficient de disciplinată.
Nu vreau destul.
Dacă aș fi mai hotărâtă, aș reuși.
Numai că, de multe ori, nu voința este problema.
Mă gândesc la o ușă grea pe care ar trebui să o împingem cu umărul în fiecare dimineață ca să putem trece.
În prima zi o facem.
Și a doua.
Probabil și a zecea.
Dar dacă trebuie să o ținem deschisă zi după zi doar cu propriul corp, mai devreme sau mai târziu vom obosi.
Nu pentru că ne-am dorit mai puțin să trecem.
Ci pentru că "o ușă nu ar trebui ținută deschisă permanent cu propriul umăr."
Cred că facem uneori același lucru cu noi.
Cerem voinței să țină deschise, zi după zi, toate ușile prin care vrem să treacă viața pe care ne-o dorim.
Dacă odihna poate începe numai după ce am terminat absolut tot, probabil vom ajunge la ea prea târziu.
Dacă timpul pentru noi rămâne mereu ultimul spațiu liber din agendă, celelalte lucruri îl vor ocupa.
Dacă în fiecare zi trebuie să ne convingem din nou să ieșim la plimbare, să închidem laptopul, să ne culcăm mai devreme sau să spunem „nu” unei solicitări în plus, negocierea aceasta cu noi înșine ajunge să ne consume.
Și atunci poate că întrebarea nu mai este:
„Cum fac să am mai multă voință?”
Ci:
„Cum îmi pot așeza viața astfel încât să nu trebuiască să mă lupt cu mine pentru fiecare lucru care îmi face bine?”
Uneori răspunsul nu este spectaculos.
Poate fi o jumătate de oră lăsată liberă între două lucruri.
O plimbare trecută în agendă înainte ca ziua să se umple.
Un „nu” spus când încă avem resurse să îl spunem, nu după ce corpul a început deja să îl spună în locul nostru.
Sau pur și simplu decizia de a nu mai aștepta să terminăm tot ca să ne permitem să ne oprim.
Nu putem controla tot ce se întâmplă în jurul nostru.
Și nici nu cred într-o viață atât de bine organizată încât să nu ne mai ceară niciun efort. Viața are talentul ei de a ne strica planurile exact când eram foarte mulțumiți de ele.
Dar putem, uneori, să încetăm să cerem voinței să facă singură toată munca.
Pentru că voința ne poate ajuta să începem.
"Structura este cea care ne ajută să continuăm."
Așa că, la începutul acestui septembrie, poate că în loc să-mi mai fac încă o promisiune despre cât de disciplinată voi fi, prefer o întrebare:
"Ce pot așeza puțin diferit în zilele mele, astfel încât viața pe care mi-o doresc să devină mai ușor de trăit, nu doar mai frumos de planificat?"
Poate merită să ne-o punem fiecare.
