Psihoterapeut Corina Cerchez

01/11/2026

Am primit o veste care m-a bucurat și m-a emoționat: am fost nominalizată la Gala „Fii Autoarea Vieții Tale” by Psychologies, la categoria Psihologie și echilibru interior. ❤️

Nu știu cine a făcut această nominalizare, dar mi-ar plăcea mult să aflu și să îi mulțumesc pentru timpul, atenția și cuvintele pe care mi le-a oferit.

În prezentarea nominalizării se spune că, prin munca mea, vorbesc despre overthinking, anxietate, maternitate și întoarcerea la sine cu empatie și instrumente concrete. M-a atins în mod special această frază:

„Echilibrul nu înseamnă perfecțiune, ci curajul de a te regăsi, de a-ți liniști gândurile și de a trăi în acord cu tine.”

Este foarte aproape de ceea ce încerc să transmit prin munca din cabinet, prin grupuri, articole, podcasturi, întâlnirile cu studenții și toate proiectele în care mă implic: că putem învăța să ne ascultăm, să ne înțelegem și să ne alegem conștient, nu doar atunci când ajungem într-o situație-limită.

Și da, o spun cu sinceritate: mi-ar plăcea să mă aflu printre laureatele acestei ediții. 😊 Mi-ar plăcea pentru bucuria recunoașterii, dar și pentru vizibilitatea pe care ar putea-o aduce unei direcții în care cred profund — aceea de a-i ajuta pe oameni să se întoarcă spre ei înșiși și să trăiască mai aproape de cine sunt.

Dacă munca mea v-a fost vreodată de folos, dacă un articol, un podcast, o întâlnire sau o conversație v-a oferit claritate și simțiți să susțineți această nominalizare, mă puteți vota aici:

https://premii.psychologies.ro/nominalizari/916

Votul se poate acorda până pe 5 ianuarie 2027, iar Gala va avea loc pe 28 ianuarie 2027. Este necesară crearea unui cont, dar procesul este rapid.

Vă mulțumesc pentru încredere, pentru mesajele atât de frumoase pe care le-am primit deja și pentru toate felurile în care faceți parte din drumul meu. 🥰

O nominalizez pe Corina Cerchez la Psihologie și Echilibru Interior pentru modul profund și blând în care aduce claritate în haosul minții. Psiholog clinician ș...

28/10/2026

De la „știu” la „aleg”

Fotografii din copilărie, din adolescență, din etape diferite ale vieții. Unele păstrau oameni, locuri, momente și, uneori, câte o lume întreagă.

Așa am început, săptămâna trecută, prima întâlnire din noul program „Identitate conștientă: de la tiparele care ne conduc la alegerile care ne reprezintă”. Tema primei întâlniri a fost „De la «știu» la «aleg»”.

Ne-am revăzut după vacanța de vară, cu mare bucurie. Fiecare a venit cu câteva fotografii alese pentru povestea sa și le-a așezat în ordinea în care a vrut să o spună. Am pornit de la o frază simplă:

„Povestea pe care aleg să o spun astăzi despre mine începe aici…”

Cine eram atunci? Ce îmi doream? Ce îmi era greu să spun? Ce am luat cu mine din perioada aceea: o teamă, o regulă despre viață, o resursă?

Și, încet, fotografiile au început să spună mai mult decât ceea ce se vedea în ele.

Pentru cineva, puse una lângă alta, etapele vieții păreau aproape lumi diferite.

Pentru altcineva, surpriza a fost să vadă cât de mult din propria istorie stă astăzi în galeria telefonului, în imagini pe lângă care trecem repede.

Am schimbat apoi perspectiva. Am privit aceeași poveste din alte locuri, am observat ce se repetă, ce s-a schimbat și ce resurse am luat cu noi din toate aceste etape.

Și, la un moment dat, întrebarea nu a mai fost doar: „Care este următorul capitol?”
Ci:
„Dacă aș începe o carte nouă, ce aș vrea să scriu diferit?”

Trecutul nu se schimbă. Fotografiile rămân aceleași. Dar omul care se uită astăzi la ele nu mai este același.

Poate vedea acum ceva ce atunci nu putea vedea. Poate înțelege altfel. Poate recupera ceva bun. Poate observa o alegere veche pe care nu mai este nevoie să o repete.

Și poate că aici începe trecerea de la „știu” la „aleg”.

Să știu de unde vin.
Și să pot alege ce duc mai departe.

Mulțumesc grupului pentru deschidere, curaj și bucuria revederii. 🤍

28/10/2026

Mă gândeam zilele astea cât de mult îmi plac oamenii cu care pot ajunge, dintr-o conversație absolut normală, să râd până îmi dau lacrimile.

De cele mai multe ori, nici măcar nu e ceva extraordinar de amuzant. E suficientă o replică spusă într-un anumit fel, o întâmplare veche pe care am mai povestit-o de zece ori sau o privire pe care numai noi o înțelegem. Și, dintr-odată, s-a dus orice urmă de seriozitate.

Și ce bine e.

Cred că am avut norocul să am, de-a lungul vieții, câțiva oameni cu care râsul a venit foarte firesc.

Am început cu bunica mea. Cu ea am învățat, probabil, că iubirea poate avea și mult râs înăuntru.

Am continuat cu soțul meu, cu prieteni dragi, cu oameni alături de care există glume vechi de zeci de ani. Unele vin din liceu și sunt, sincer, imposibil de explicat altcuiva. Nici nu mai contează dacă sunt cu adevărat amuzante. Pentru noi sunt. Și e suficient. 😄

Îmi plac mult relațiile în care există locul acesta pentru râs. În care putem vorbi despre lucruri importante, putem trece prin perioade grele, dar putem și să râdem de noi, de micile noastre absurdități, de situațiile în care am fost convinși că suntem foarte serioși și care, văzute mai târziu, sunt de-a dreptul comice.

Poate că unul dintre semnele că mă simt bine cu un om este tocmai acesta: pot să fiu și puțin caraghioasă lângă el. Pot să râd fără să-mi pese cm arăt, dacă râd prea tare sau dacă gluma noastră nu ar face pe nimeni altcineva să zâmbească.

Iar când mă gândesc la oamenii dragi din viața mea, îmi dau seama că foarte multe dintre amintirile mele cele mai bune au și râs în ele.

Râs din acela adevărat, fără eleganță și fără măsură.

Și, poate, tocmai de aceea atât de drag. 😄

25/10/2026

Ieri am avut din nou întâlnire cu studenții de la Facultatea de Psihologie.

Îmi place enorm partea asta a muncii mele, nu doar să predau teoria, ci s-o văd prinzând viață în oameni reali, în poveștile pe care le aduc cu ei de fiecare dată.

Am lucrat pe repartiția rolurilor din viață :carieră, familie, social, noi cu noi înșine. Fiecare și-a desenat propria hartă.

La un moment dat, pe ecran, unii au rămas tăcuți mai mult decât ceilalți, privind ce desenaseră.

„Acum mi-am dat seama... eu nu sunt aici. Doar rolurile."

Nimeni n-a răspuns. Era genul de frază care are nevoie de puțin spațiu înainte să fie auzită cu adevărat.

Cred că asta e marele folos al unor astfel de momente: ne ajută să ne uităm la părțile din noi lăsate deoparte, neglijate sau puse pur și simplu pe pauză. Odată văzute, ele devin un început, un loc din care pot porni ideile pentru schimbările pe care, poate, ni le dorim de mult, fără să le fi numit încă.

Am continuat discuția de acolo. Ce contează cu adevărat, dincolo de eficiență? Răspunsul la care au ajuns împreună a fost sănătatea, ca prezență. A corpului, a minții, a bucuriei de a fi, nu doar de a funcționa.

Tiparele ne spun cine am învățat să fim. Momentele ca acesta ne arată cine putem alege să fim.

20/10/2026

Știu că mă descurc.

Sunt oameni care au învățat foarte devreme să se descurce. Să găsească soluții, să strângă din dinți când e greu și să meargă mai departe fără să aștepte prea mult de la nimeni.

Cu timpul, „mă descurc" devine aproape o parte din felul lor de a fi.

Sunt oamenii pe care îi suni când ai o problemă. Cei care se mobilizează, care găsesc o cale, care țin lucrurile împreună atunci când în jur pare că se destramă câte ceva.

Doar că e obositor să fii mereu omul care poate.

Aseară am scris un mesaj și l-am șters înainte să-l trimit. Spunea doar atât: „Astăzi nu prea pot." L-am scris, l-am șters, apoi am rămas puțin cu ce simțeam.

Mi-am dat seama că, de multă vreme, nu îmi dădusem voie să nu pot.

Aici apare, încet, o singurătate discretă. Nu pentru că nu am oameni în jur — am. Ci pentru că m-am obișnuit atât de tare să mă bazez pe mine, încât am ajuns să cer tot mai puțin. Să nu vreau să deranjez, să nu aștept prea mult ca să nu fiu dezamăgită, să ofer cu ușurință și să primesc cu stângăcie.

Și, fără să ne dăm seama, ceilalți pot ajunge să creadă că nouă nu ne trebuie nimic. Poate chiar noi ajungem să credem asta.

Dar nu cred că puterea stă în a nu avea nevoie de nimeni.

Mi se pare mult mai frumos să știu că mă pot descurca și, în același timp, să am aproape oameni lângă care nu trebuie să o fac mereu. Oameni pe care îi pot suna înainte să am toate răspunsurile. Oameni care nu au nevoie să mă vadă mereu puternică pentru a putea rămâne aproape.

Poate că asta îmi doresc cel mai mult de la relațiile importante: să știu că mă descurc, dar să nu fie nevoie să mă descurc mereu singură.

Mesajul a rămas netrimis. Dar măcar de data asta am știut ce voiam să spun.

18/10/2026

Uneori e bine să ne întoarcem

Aveam o hartă de hârtie și niciun telefon care să ne spună unde suntem sau dacă am greșit drumul.

Eram doi oameni foarte tineri, plecați cu o Dacie într-o călătorie care, pentru noi, părea aproape o călătorie în jurul lumii. Atena era mare, necunoscută, numele străzilor erau scrise în limba greacă , iar noi nu știam limba.

Am căutat, probabil ne-am rătăcit de câteva ori, am întrebat și am ajuns.

Într-o zi, am urcat pe Acropole și am privit orașul de sus.

M-am gândit mult la imaginea aceea, zilele acestea.

În jurul nostru erau atâtea urme de istorie, atâtea rădăcini, atâtea lucruri care rămăseseră în picioare după sute și mii de ani. Și, în același timp, de acolo, de sus, puteai privi foarte departe, spre zare.

Poate că atunci nu aveam cm să știm, dar imaginea aceea avea să semene mult cu viața pe care urma să o construim.

Cu rădăcini. Cu lucruri concrete, de făcut și de dus. Cu perioade în care a fost nevoie să fim bine ancorați în pământ.

Dar și cu privirea mereu îndreptată puțin mai departe.

Am revenit acum la Atena și mi se pare că, plimbându-ne pe străzile ei, nu regăsim doar un oraș.

Ne întâlnim și cu cei doi oameni care am fost atunci.

Îi privesc cu multă tandrețe.

Nu știau nimic despre ceea ce urma. Despre bucuriile care aveau să vină, despre momentele grele, despre alegerile pe care aveau să le facă, despre oamenii care aveau să apară în viața lor, despre tot ceea ce aveau să construiască.

Se aveau unul pe celălalt, o hartă și foarte multă viață înainte.

Astăzi știm mai multe.

Știm și că nu putem controla totul, oricât de bine ne-am face planurile. Știm că viața poate schimba traseul fără să ne întrebe.

Dar știm și ce am construit. Ce am traversat. Ce am păstrat. Ce am învățat.

Și zilele acestea am avut timp să ne uităm și la lucrurile bune.

Nu doar la ce mai avem de făcut, la ce nu a ieșit așa cm ne-am dorit sau la ce am fi putut face altfel, ci și la viața care s-a întâmplat deja.

La oamenii care ne sunt aproape. La lucrurile pe care le-am construit. La momentele în care am avut curaj. La bucuriile pe care, poate, atunci când le trăiam, nu am avut întotdeauna răgazul să le vedem în toată frumusețea lor.

E un fel de bilanț care nu se face cu cifre.

Se face cu liniște.

Cu recunoștință.

Cu acel sentiment pe care îl ai când te uiți în urmă și poți spune: uite câtă viață a fost aici.

Și poate că partea cea mai frumoasă este că nu ne-am întors doar ca să privim înapoi.

Ne-am trezit făcând din nou planuri.

Vorbind despre ce mai vrem să trăim, unde mai vrem să ajungem, ce vrem să construim în anii care vin.

Numai că acum nu mai privim viitorul ca cei doi tineri care nu știau aproape nimic despre ceea ce îi aștepta.

Îl privim cu tot ceea ce am devenit între timp.

Cu mai multă experiență, cu mai multă libertate de a alege ce contează pentru noi și, sper, cu mai multă înțelepciune în felul în care ne folosim timpul.

Poate că întoarcerea aceasta este, pentru mine, mai puțin despre nostalgie și mai mult despre un prag.

Un nou început. O nouă etapă.

Cu o poveste bogată în urmă și cu încă multe planuri înainte.

Și îmi place tare mult că, după tot drumul parcurs, încă ne uităm împreună spre zare.

08/10/2026

Uneori ziua se termină, dar mintea noastră nu știe asta.

Stingem lumina și, exact atunci, încep să apară toate conversațiile pe care le-am mai purtat deja de câteva ori în minte. Ce trebuia să spun. Ce a vrut celălalt să spună. Dacă am greșit. Dacă se va întâmpla ceva. Dacă o să mă descurc.

Și cu cât încercăm mai tare să ne spunem „gata, nu mă mai gândesc”, cu atât gândul pare să se întoarcă.

Poate pentru că mintea nu încearcă să ne facă rău. În felul ei, încearcă să ne protejeze, să găsească o soluție, să prevadă un pericol, să ne pregătească pentru ceva ce încă nu știm cm să ducem.

Doar că, uneori, analiza nu mai aduce nimic nou. Ne învârtim în jurul aceleiași întrebări, reluăm aceleași scenarii și obosim.

În noul episod Magic People, am vorbit cu Ruxandra Rusan despre overthinking, despre gândurile care nu ne dau pace și despre ce putem face atunci când mintea intră în buclă.

Am vorbit despre cm putem pune gândul, pentru o vreme, în afara noastră, despre întrebarea simplă „Ce dovezi am că lucrurile stau chiar așa?”, despre acel mic lucru pe care îl putem face concret și despre ceea ce se află, uneori, sub toate gândurile care par diferite: o frică, o nesiguranță, ceva ce are nevoie să fie văzut.

Pentru că poate nu toate gândurile trebuie alungate.

Unele au nevoie să fie ascultate suficient cât să înțelegem ce încearcă să ne spună despre noi.

🎧 „Cu cât ascundem un gând care ne preocupă, cu atât revine cu mai multă forță” — Magic People, cu Ruxandra Rusan

Episodul complet, aici:

Magic People în 10 minute. Despre gândurile care nu ne dau pace.

07/10/2026

„Arată-mi o femeie care poate fi alături de un bărbat și care poate rămâne cu el în momente de vulnerabilitate, neîncredere și frică.

Și voi vedea o femeie care și-a făcut munca cu propria persoană și care nu își derivă tăria din acel bărbat.

Arată-mi un bărbat care poate fi alături de o femeie în momente de vulnerabilitate, în clipe dificile. Care o poate auzi și poate lăsa spațiu relației, fără să încerce imediat să rezolve situația.

Și voi vedea un bărbat care și-a făcut munca cu sine însuși și care nu își derivă puterea din a rezolva și controla totul.”

— Brené Brown
traducere/adaptare

Mi se pare una dintre cele mai frumoase descrieri ale maturității emoționale într-un cuplu.

Să poți rămâne lângă omul pe care îl iubești și atunci când nu este puternic. Să îi poți vedea frica, îndoiala, neputința, fără să îl respecți mai puțin pentru ele.

Și să poți fi lângă durerea celuilalt fără să te grăbești să o repari doar pentru că îți este greu să o vezi.

Poate că una dintre formele cele mai profunde de intimitate este tocmai aceasta: să nu îi cerem celuilalt să fie puternic ca să ne simțim noi în siguranță.

Uneori, iubirea matură nu înseamnă să găsești soluția.

Înseamnă să poți rămâne.

06/10/2026

Oare cât din relația noastră cu banii este, de fapt, al nostru?

Mi se pare interesant că, atunci când vorbim despre bani, ajungem uneori să vorbim despre cu totul altceva. Despre cm era acasă când banii lipseau, despre cine hotăra pe ce se cheltuie, cine punea deoparte, cine se temea că nu vor ajunge și cine spunea că „ne descurcăm noi cumva”.

Din astfel de experiențe ne-am construit, fără să ne dăm seama, propriile reguli. Poate ne este greu să cheltuim pentru noi, chiar și atunci când ne permitem. Poate cumpărăm lucruri de care nu avem neapărat nevoie. Sau poate ne este greu să cerem mai mult pentru munca noastră.

Și uite cum, dincolo de cifre și de calcule, ajungem să vorbim despre siguranță, libertate, frică, merit și despre poveștile familiei noastre.

Despre toate acestea, despre psihologia banilor și felul în care ducem uneori mai departe experiențele generațiilor dinaintea noastră, am stat de vorbă cu Cristina Ursu, în podcastul „Psihologi la cafea”.

Mi-a făcut mare plăcere această întâlnire. Vă invit să ne ascultați și, poate, să vă gândiți puțin și la propria voastră poveste cu banii.

Cristina Ursu și Corina Cerchez au povestit despre un subiect consi...

01/10/2026

Bună, sunt Corina.

Îmi este mai ușor să ascult poveștile altora decât să vorbesc despre mine.

Sunt psiholog clinician specialist, psihoterapeut și supervizor în psihologie clinică.

Oamenii ajung la mine atunci când simt că nu mai pot singuri, când se află într-un blocaj, trec printr-o pierdere sau o schimbare ori când vor să înțeleagă de ce ajung, din nou, în situații care îi rănesc.

Ajung și oameni care au construit mult, au o carieră, responsabilități și o viață care, privită din afară, pare să funcționeze. Cu toate acestea, în interior se simt obosiți, singuri sau nu se mai regăsesc în ceea ce trăiesc.

În relația terapeutică nu pornesc de la ideea că eu știu mai bine ce este potrivit pentru viața celuilalt. Cred că fiecare om este specialist în propria viață. Eu pot asculta, pot pune întrebări, pot arăta și alte perspective și pot însoți omul în procesul de a-și găsi propriile răspunsuri.

Pentru mine, identitatea conștientă înseamnă să observăm ce am învățat să fim pentru a aparține, pentru a fi iubiți sau pentru a ne simți în siguranță. Înseamnă să recunoaștem tiparele care ne conduc și să putem alege, în prezent, ceea ce ne reprezintă.

Lucrez cu adolescenți, adulți, cupluri și grupuri. Ofer, separat, supervizare în psihologie clinică.

Creez un spațiu apropiat, sigur și sincer, în care omul să se simtă ascultat, văzut și respectat.

De la tiparele care te conduc la alegerile care te reprezintă.

Mai multe despre mine și despre felul în care lucrez, în primul comentariu.