04/05/2026
Ce faceți dom’le la facultatea aia a voastră?
Ce mai face un student de master la Științele Educației în cadrul Universității din București? Suntem un neam curios din fire, mereu atenți la capra vecinului, așa că astăzi haideți să aflăm cm o duc studenții noștri în cadrul cursului de „Studii ale Dizabilității”.
Ce se întâmplă când duci un an întreg de master la Teatrul Evreiesc de Stat să vadă o piesă covârșitoare? O poveste despre familia pe care noi poate o luăm de-a gata, în timp ce alții au căutat-o cu anii, în urma unui genocid al oamenilor fără vină. Și ce se întâmplă când o aduci în prim-plan, în fața acelorași studenți, pe una dintre actrițele principale ale piesei, ca să vorbească în timpul seminarului despre personajul ei? Să răspundă și să satisfacă toate curiozitățile și nelămuririle ivite după „rumegarea” spectacolului. Probabil obții niște studenți cu mult mai multă informație decât se așteptau și cu un braț plin de teme de gândire pe care sunt împinși să le gestioneze și să le proceseze în săptămânile ce urmează. Căci, dacă după seminarul cu doamna Cristina Cîrcei nu ai plecat cu teme de reflecție acasă, înseamnă că nu ai fost la același seminar la care am fost eu.
Mai mult, cred că piesa “Rude pierdute” te răscolește într-un mod din care cu greu poți ieși indiferent. Te trezești că începi, firesc, să pui sub semnul întrebării și să reevaluezi ce înseamnă cu adevărat viața, demnitatea și supraviețuirea unui om într-un moment de criză absolută. Este genul de experiență care te forțează să îți muți propria perspectivă și să recunoști greutatea unor trăiri pe care, de la adăpostul realității noastre sigure, cu greu le-am putea cuprinde cu mintea.
Majoritatea celor prezenți la seminar am ajuns la concluzia că prima dată o vezi din pura plăcere a teatrului, iar a doua oară o revezi ca să poți înțelege cu adevărat detaliile poveștii. Noi, însă, o văzusem doar o dată. Ne-am străduit să fim atenți, să înmagazinăm fiecare mesaj și detaliu pe care l-am considerat relevant, dar avem limite. Iar limita noastră a fost deschiderea de a înțelege din prima ceva atât de diferit de realitatea noastră confortabilă. Cumva, detaliile cele mai pătrunzătoare au ricoșat, din neștiință, de pereții invizibili ai cutiilor din care priveam. Am rămas cu o sete uriașă de cunoaștere, dar în lipsă de detalii.
Așa că al doilea seminar a venit în completarea excursiei la teatru. O întâlnire pe care doamna profesor Feldman a organizat-o, două săptămâni la rând (pentru cunoscători), cu actrița Cristina Cîrcei. Aceasta, alături de Roxana Guttman, reprezintă stâlpii familiilor din piesă. Cristina, in rolul Rebecăi (sau, cm am aflat mai deunăzi, Rivka) captează impecabil esența memoriei traumatice. Rivka nu este doar o supraviețuitoare a infernului de la Auschwitz, ea este o femeie captivă într-o continuă, agonizantă stare de așteptare. Interpretarea Cristinei Cîrcei aduce pe scenă fragilitatea, dar și o reziliență de mamă, alături de fiica ei, Sarika. Jocul ei dă corp acelei speranțe disperate care se agață de emisiunile de la radio, singura punte dintre lumea celor vii și tăcerea apăsătoare în care a dispărut restul familiei ei.
Dar deja mi-o iau înainte și mă poticnesc în propriile cuvinte. Nu pot să vă povestesc eu întreaga piesă, este musai să o experimentați pe propria piele, cu proprii ochi și prin propriul filtru al gândirii. Tot ce vreau este să vă îndemn să mergeți la teatru să o vedeți.
Totuși, seminarul nu a fost exclusiv despre piesa în sine, deși ea a rămas inima discuției. A fost despre înțelegerea psihologiei personajelor, despre găsirea motivelor din spatele acțiunilor din piesă, dar mai ales despre lămurirea întrebărilor rămase în aer. Despre găsirea curajului de a vocifera și a recunoaște că nu ai înțeles ceva, învățând totodată că nu este o crimă să nu înțelegi, atât timp cât ești dispus să te documentezi și să nu tragi concluzii neisprăvite din fapte pe care nu le-ai rumegat îndeajuns. A fost o discuție deschisă în care am făcut exercițiul de a ne scutura de orgolii, de temeri și de reacții instinctive de apărare, alegând să ne deschidem în fața cunoașterii și a curiozității, sub orice formă ar veni ea.
Poate vi se pare că am spus multe, dar nu am povestit propriu-zis nimic despre activitățile noastre pas cu pas. Până la urmă, dacă voiați un desfășurător exact, erați acolo. Acum... doar satisfaceți-vă curiozitatea: ce mai face un student de master la Științele Educației în cadrul Universității din București?
A consemnat Andreea Anisia, studentă an I, master Psihopedagogia Școlii Incluzive
