01/04/2015
Profesorul nostru Radu Nica a fost speaker în cadrul „Conferințelor practice pentru tineri” ținute de Bookland.
Aici puteți citi speech-ul de pe 30 martie:
Sunt foarte bucuros să fiu aici, cu voi, în orașul în care m-am născut și format în cea mai mare măsură. Intenționez să vă împărtășesc câteva gînduri despre parcursul meu profesional și existențial – destul de sinuos și inegal aș zice – în speranța că se poate extrage ceva cât de cât coerent și cu sens.
O autoprezentare de tip pozitivist-american ar suna cam așa: Sunt născut la Sibiu în 1979, sunt regizor și istoric de teatru. Am absolvit secția de regie a Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, după ce am studiat teatrologia la Ludwig-Maximiliams-Universität din München şi regia la Bayerische Theaterakademie „August Everding”. Sunt doctor în teatru al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş, conferențíar la aceeași universitate şi lector la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca. Am montat pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu numeroase spectacole, printre care Nora (Henrik Ibsen), Vremea dragostei, vremea morţii (Fritz Kater), Balul (după o idee a Théatre du Compagnol), Hamlet (W. Shakespeare), Breaking the waves după Lars von Trier (nominalizat de UNITER la categoria Cel mai Bun Spectacol, în 2010). Am colaborat ca regizor invitat cu teatre de prim rang din România, precum Teatrul Odeon din Bucureşti sau Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Totodată, spectacolele mele au fost jucate pe scenele din Chicago, Liverpool, München, Gdansk, Essen, Heidelberg, Ulm ş.a. Am obţinut numeroase premii şi distincţii, printre care Premiul pentru Debut al UNITER (în 2005, pentru Nora) şi două nominalizări la premiul UNITER pentru regia spectacolelor Mountainbikerii de Volker Schmidt, montat la Teatrul German de Stat din Timişoara (în 2012), respectiv Incendii de Wajdi Mouawad, producție a teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara (în 2015).”
Sună bine, nu? Aproape că-mi vine și mie să admir persoana asta, dacă nu aș cunoaște-o ceva mai amănunțit. Și dacă nu mi-aș da seama cât de puțin definesc un om doar suma reușitelor sale. Căci, în fapt, acestea sunt contrabalansate de mult mai multe nereușite. Așadar am să vă povestesc câte ceva din greșelile mele în viață, din care cred că am învățat mai multe decât din succesele mele. Inclusiv faptul că cele două trăiesc doar în simbioză.
Am să mă rezum la 3 momente cu oarece tîlc din viața mea. Prima poveste este despre școală și neașteptata sa utilitate.
A. În 1994 am intrat în Lazăr, fiind a 3-a generație pe linie maternă care a absolvit acest liceu. Nu am fost primul intrat, cred chiar că am avut o medie absolut mediocră. 8.85 sau ceva de genul acesta. Firește că matematica, fir-ar ea să fie, m-a tras mult în jos. În vremea aceea, ca și azi presupun, era un titlu de glorie pentru cei de la uman să nu știe matematică, fizică, chimie. Evident că și eu mă încadram, cu mândria prostului, aceleiași categorii. Mă mulțumeam că știam ceva literatură, limbi străine, istorie, geografie, psihologie, filosofie și cam atât. Cred că am pierdut deja o avere numai din restul care nu mi s-a returnat corect la cumpărături pentru că nu am calculat prețul corect suficient de repede și am refuzat să protestez în necunoștință de cauză. Autosuficiența și comoditatea se plătesc scump devreme, dar mai ales mai târziu.
Și mai e ceva: e bine în genere să știi cît mai multe lucruri din cît mai multe domenii. Multe dintre ele nu se exclud, ci se completează în felurile cele mai neașteptate. În meseria mea, cea de regizor, nici nu vă pot spune cît de mult mă ajută puțina fizică și geometria pe care le-am asimilat în școală. Raportul de forțe între personaje, conflictele dintre ele, după cm și așezarea în spațiu a obiectelor, traiectoriile personajelor etc. mă fac să apelez aproape zilnic la aceste informații. Cine ar fi crezut că aș fi avut nevoie de toate astea? Vă asigur că eu cel mai puțin. Permiteți-mi un sfat: încercați să nu vă închideți voi înșivă ușile în viață crezînd că puțin e destul, deoarece nu știți deocamdată la ce vă vor folosi unele materii mai încolo. Oamenii excesiv specializați, care excelează doar în anumite domenii, iar în altele sunt handicapați de-a dreptul, sunt oamenii cei mai puțin liberi, mai manipulabili pe care îi cunosc. Spiritul vostru poate fi liber doar dacă se mișcă cu îndemînare prin cît mai multe domenii.
De aceea nu-mi place prea tare epoca pe care o trăim, de aceea astăzi fotbaliștii agramați, politicienii corupți, oierii debili și speculanți, cîntăreți și cîntărețe care își expun epidermele bronzate la solar mai mult decît vocile (e totuși o anomalie ca tocmai în muzică să conteze mai mult văzul decît auzul) au ajuns să fie luate de mulți drept modele. Acest lucru e posibil pentru că nu mai prea știm să judecăm critic, să selectăm ceea ce ni se toarnă pe gît, iar acesta e posibil doar datorită inculturii crase din jur. E revoltător cît de puțini oameni mai citesc o carte sau merg la teatru într-un an. Școala este unul dintre puținele antidoturi eficiente împotriva prostiei agresive care ne sufocă existențele. Așadar asimilați tot ce e mai bun din ea, eliminați ce e rău și veți avea șansa de a deveni oameni liberi!
B. A doua poveste este despre curajul de a greși.
Aș vrea să vă fac un mic și subiectiv crochiu al liceului nostru la mijlocul anilor ‘90. La vremea aceea eram printre primele generații care nu mai purtau uniformă, începeau chiar în incinta liceului, dar mai ales la Păltiniș și în alte locații asemenea primele beții colective. Cu ocazia sărbătoririi cupei liceului de pildă, dar și la alte reuniuni similare, carácterul sportiv al acestora trebuia sărbătorit la sfîrșit așa cm se cuvine cu vin, whiskey și alte licori dăunătoare ficatului. Ce e însă interesant, iar acesta e un aspect care se omite de obicei din rememorări, este că mulți dintre cei care își făceau de cap nu erau doar cei cîțiva celebri și boemi pierde-vară ai liceului, dar și cei circa 20-30 de olimpici naționali pe care liceele de elită ale Sibiului îi producea anual. Nu știu dacă azi mai e cazul, sper că da.
Să ne înțelegem bine - nu eram niște sfinți: chiuleam și atunci de la ore, însă nu numai barurile erau pline cu noi, ci și biblioteca liceului. Multe cărți din cultura mea generală le-am citit în astfel de ocazii, nu tocmai demne de laudă, în acea bibliotecă și sunt bucuros că fosta mea clasă, care nu mai există acum ca atare, a fost încorporată bibliotecii.
Pe-atunci nu prea contau marca blugilor, telefoanele mobile nici nu existau în România, mașinile erau încă destul de rare, dar era al naibii de important ce ai în cap. Ba chiar sex-apeal-ul era în bună măsură determinat de organele situate în partea superioară a corpului. La radioul liceului se asculta mult pop, rock, jazz, rapp, dar și muzică clasică. Mărturisesc că, probabil și din pricina înaintării în vîrstă, pauza e mult mai suportabilă pe Mozart decît pe Inna bunăoară. Nu de alta, dar aceasta din urmă numai la pauză nu te stimulează.
Era moda să ne apelăm doar pe numele de familie, erai foarte uncool dacă nu fumai la colțul străzii și nu aveai părul lung, spre disperarea d-nei director adjunct de la acea vreme - d-na Secelean parcă se numea - care, însoțită de un coc tip Elena Ceaușescu, înfășurat multiplu și grijuliu într-un fular verde cu carouri - bîntuia holurile avînd drept unic dușman declarat (de clasă, aș adauga eu) podoaba noastră capilară.
Toate aceste tradiții se vor fi pierdut în timp (mai ales cea cu băutul excesiv și cu chiulitul bănuiesc), însă cea mai importantă tradiție trebuie păstrată și v-o transmit cu limbă de moarte: aruncatul pungii cu apă din băile de la etaj în capul colegilor și al profesorilor. Recunosc că era o bucurie meschină pentru făptaș și o foarte umilitoare întîmplare pentru cei pățiți, însă satisfacție mai mare decît asta nu am cunoscut nici cînd plîngeau trei fete după mine în același timp, după ce am ales-o pe a 4-a să-mi fie prietenă. Tradiția asta, stupidă pe bună dreptate pentru unii, îmi pare un duș rece nu doar la propriu, ci și la figurat, o scenă aproape arhetipală pentru ceea ce este de fapt viața noastră, în care suntem uneori călăi, alteori victime. Ea are un evident carácter educativ, dacă tragem concluziile juste: pe de o parte putem ieși din situația de călău dacă ne cerem scuze și ne asumăm fapta și vina, pe de cealaltă putem ieși din situația de victimă cu lipsă de orgoliu și cu autoironie. Astfel privită, scena pungii din Lazăr mi-a dat o lecție neprețuită de viață. Dar asta am înțeles-o mult mai tîrziu.
C. A treia poveste este despre ciudata legătură dintre succes și eșec.
Am fost elev la școala generală nr. 4 - o perioadă destul de ternă, în afară de faptul că luam bătaie săptămînal de la o gașcă de intelectuali rafinați și pacifiști. Nu am excelat niciodată la învățătură, eram pe undeva între primii 10%, dar niciodată primul. Apoi am ajuns la liceu unde lucrurile brusc au început să se lege - eram premiant, olimpic, eram un individ destul de apreciat. Aveam o oarecare reputație de individ cult, neînțeles și foarte infatuat. Culmea e că mă simțeam măgulit de situația asta, chiar dacă acum, privind retrospectiv, îmi par extrem de nesuferit. Cu toate astea profesorii îmi acordau credit așa cm eram, iar colegii nu mă respingeau cu totul. Nu-i înțeleg, dar le sunt recunoscător.
La facultate au început însă problemele - excesiva încredere în mine, disprețul afișat pentru ceilalți mi-au pricinuit o izolare totală. Pur și simplu am fost exclus din grupul restrîns al studenților la regie din Cluj, de colegii actori, de profesori. Gîndul renunțării mă bîntuia în fiecare zi timp de aproape trei ani de zile.
Mi-am promis că voi pleca 1 an cu o bursă în Germania, iar dacă nici acolo nu mă voi limpezi, voi renunța la meseria asta și voi face orice altceva. La München, pentru că am început de la 0, fără falsa senzație că eu am pus coada la prună și pentru că am avut norocul unor întîlniri cu niște oameni extrem de capabili și generoși, lucrurile au intrat din nou într-o zodie bună - am avut examene și spectacole apreciate, am avut o presă favorabilă într-un oraș important din Germania, am avut chiar oferte de lucru.
Și totuși am ales să mă întorc în țară. Aici brusc eram privit altfel. Ca orice român care are succes în străinătate, în România am fost apreciat de 3 ori mai mult. Satisfacția de a-i vedea lăudîndu-mă și zîmbindu-mi mereu pe aceeași care nu dădeau un sfanț pe mine cu nici 2 ani în urmă a fost, de ce să nu recunosc?, imensă. Faptul că azi, în meseria mea, sunt mai apreciat, mai cunoscut și mai bine remunerat decît proprii mei profesori de atunci, care nu mă creditau cu nici un viitor, vorbesc de la sine. De parcă nu ar fi fost de ajuns, am fost angajat pe loc la unul dintre cele mai bune teatre din România și am luat 5 premii naționale într-un singur an.
Perspectiva unui viitor strălucit începuse din nou să prindă contur, iar succesul fulminant a pus din nou ego-ul meu la grea încercare. Tentația orgoliului nemăsurat, a autosuficienței, se manifesta acum cu o putere înmiită față de perioada liceului. Cu urcușuri și coborîșuri i-am făcut cât de cât față, dar acum câțiva ani am constatat că ceva îmi lipsea, ceva fundamental cred eu - libertatea. Mi-am dat seama că sunt într-un mecanism care funcționează foarte bine, dar în care nu sunt decît o rotiță dintr-un angrenaj care nu-mi servește mie, ci altcuiva.
Într-o bună dimineață m-am trezit, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat dacă asta e viața pe care vreau să o trăiesc. Dacă merită compromisurile față de mine de dragul unei faime trecătoare și care nu mi se datorează întrutotul. Și pentru că răspunsul a fost “nu”, am făcut tabula rasa, am plecat de la teatrul din Sibiu la Timișoara și am început o viață nouă, mult mai independentă de această dată. Nu mi-a fost și nici azi nu-mi e ușor, au existat destule dezamăgiri, prietenii pierdute, siguranța zilei de mâine poate că nu mai e aceeași, conduc mai mereu pe drumurile sinucigașe ale României, dar sunt mulțumit cu ceeace fac, cu viața mea, iar acesta nu e puțin lucru. Cred cu tărie că dacă nu ești mulțumit cu tine însuți, e foarte indicat să iei măsuri urgente, oricît de radicale ar fi ele. Căci viața este prea scurtă pentru a trăi pentru alții, prea scurtă pentru a nu o petrece în deplină libertate a conștiinței, prea scurtă pentru a nu te bucura de ea cu tot ce are ea mai frumos de oferit. Însă și aceasta se cîștigă, nu e un bun dat. Dacă vă procupați însă intens de voi înșivă zi de zi, de mintea, de corpul, de experiențele voastre, cred că veți intra și ieși învingători din viața adultă. Asigurați-vă că ceea ce faceți vă împlinește cu adevărat, indiferent de domeniul în care veți activa, iar atunci vă veți putea spune vouă și celor din jur că nu ați trăit degeaba, ci veți fi, la rîndul vostru, modele de urmat pentru generațiile care vin din urmă. Iată un bun motiv pentru a trăi!
Vă mulțumesc că m-ați ascultat.
