27/11/2020
Un articol scris de ceva timp dar cred ca este destul de actual
Copilul părintelui și societatea
Din ce in ce mai mulți copii au de suferit când intra in societate. Ca părinte mi-am pus de multe ori problema dacă îmi cresc copilul pentru mine, pentru el sau pentru societate și mi-am dat seama ca trebuie sa-l cresc cel mai mult pentru el și societate. Ne dorim toți copii cuminți, cu care sa ne înțelegem dar obținem de cele mai multe ori copii care se ascund de noi, ne mint, nu recunosc și nu-și asuma responsabilitatea faptelor lor, chiar ajung sa-și facă rău.
De ce? In societatea noastră exista doua tipuri de comportamente educaționale ale părinților.
Unul bazat pe agresivitate, autoritate bazată de duritate, intimidare, amenintare și un comportament al părintelui extrem de permisiv, dispus sa accepte orice de la copilul sau, sperând ca tot ce nu e bine va trece de la sine.
Copilul agresat care nu învață sa-și exprime părerile, care nu poate și nu știe sa se opună, care nu este lăsat sa greșească și sa învețe sa-și asume responsabilitatea va ajunge in societate cu convingerea ca exista o autoritate care sa-l controleze, nu va reacționa la argumente, nu se va gândi la consecințe, va încerca sa se impună cu forța și mai devreme sauu mai târziu va suferi de respingere din partea mediului. Va învața, va munci doar de frica și constrâns altfel va fi greu de convins. Când va dispărea frica si constrângerea nu va găsi in el resurse sa facă lucrurile firești si necesare lui.
Copiii tratati de părinți foarte permisiv, fără reguli, acceptanduli-se comportamentele nepotrivite vor ajunge in societate și vor începe problemele, nu va sti sa se comporte, ii va deranja pe cei din jurul lui și va fi izolat și eliminat din grup. Comportamentele noastre sunt ca niște haine-dacă sunt curate și îngrijite crează plăcere iar dacă sunt murdare și neîngrijite ii fac pe cei din jurul nostru sa se îndepărteze și sa ne excludă social. Societatea nu are răbdare cu oamenii aceștia iar ei vor fi convinși ca au ceilalți ceva cu ei.
Eu personal cred ca educația copilului trebuie sa fie prioritatea numărul unu a familiei și societății. Majoritatea conflictelor cu copiii apar atunci când ne dorim ceva de la ei. Am putea sa fim corecți și sa le spunem ce așteptări avem de la ei, sa-i informam ca au dreptul la ambele variante de răspuns și sa le explicam consecințele fiecărei variante. Dacă noi vom fi consecvenți și nu vom accepta compromisuri copilul va alege in interesul lui. Poate nu va fi cm dorim noi dar sigur el va înțelege ca o alegere are consecințe. De multe ori aud ca un copil nu va învață de buna voie și trebuie sa-l obligi. Il obligam pe copil sa învețe cu șantaj, amenințări, îl cumpărăm cu lucruri materiale și va veni o zi când se vor epuiza toate aceste ‘stimulente’. Ce motiv interior va avea acel copil sa învețe, sa se dezvolte sa evolueze? Societatea de mâine presupune ca procesul de învățare sa se desfășoare pe tot parcursul vieții. Nu ar fi mai bine sa încurajam copilul permanent spre învățătura, lectura, explicând permanent de ce este importantă educația, încurajând eforturile, corectând derapajele și lăsându-i copilului in sarcina propria educație? El învață ca vrea sa se dezvolte, ca e curios, ca vrea sa știe, ca vrea sa poată și aceste lucruri ii creeaza multumire. Sa il ajutam mai mult sa aibă incredere in el, sa-l încurajam, sa-l susținem și atunci când scoala ne trimite note proaste. Dacă noi ne supăram pentru notele copilului pierdem șansa de a-i arată calea succesului-calea perseverenței a încăpățânării in urmărirea unui scop. Sigur consecventa in declararea educației ca principalul motor de evoluție și realizare personală este un drum lung care pune la grea încercare răbdarea părintelui și a educatorilor dar probabil pe termen lung va aduce beneficii nebănuite. Un individ care își asuma viața și își ia libertatea de a alege va avea probabil o viața mai fericita și mai împlinita.
Prof. Marina Iliescu
AYN RAND AFTER SCHOOL
POPESTI LEORDENI ILFOV
Octombrie 2017
