05/07/2026
Cazul Viorel Pașca este una dintre cele mai mari oglinzi ale eșecului statului român din ultimii 30 de ani.
În ultimele zile am discutat cu oameni din Bihor, cu reprezentanți ai bisericilor, cu oameni implicați în asistența socială, cu medici și cu persoane care îl cunosc pe Viorel Pașca de zeci de ani. Din toate aceste discuții s-au desprins aceleași mărturii: bătrâni abandonați care și-au găsit un adăpost, oameni ai străzii luați din gări și de pe trotuare, bolnavi pe care spitalele nu îi mai puteau primi, persoane amputate care au primit proteze și oameni care, în lipsa oricărei alte soluții, și-au găsit acolo o șansă la demnitate.
Începând din 1990, sunt implicat în proiecte sociale și umanitare, coordonând sute de convoaie umanitare și proiecte de anvergură în Europa de Est. Am fost implicat în cazurile Bodnariu, Samson și în multe alte situații în care statul român nu a avut soluții. De fiecare dată când instituțiile au fost depășite, oamenii de credință, bisericile și organizațiile neguvernamentale au făcut ceea ce statul nu a reușit să facă. Așa a fost după Revoluție, când credința, compasiunea și responsabilitatea față de aproapele ne-au determinat să ne implicăm în orfelinatele lăsate în ruină de regimul comunist și în azilele unde bătrânii își trăiau ultimii ani în condiții greu de imaginat. Așa a fost și în primele săptămâni ale războiului din Ucraina, când ONG-urile, bisericile și voluntarii au fost cei care au reacționat imediat, în timp ce statul a avut nevoie de timp pentru a-și organiza răspunsul în fața valului de refugiați.
De aceea m-au tulburat imaginile din ultimele zile.
Am văzut zeci de mascați, ambulanțe, autospeciale și o demonstrație de forță care a împărțit România în două și a alimentat un spectacol mediatic fără precedent.
În schimb, nu am văzut aceeași mobilizare pentru bătrânii abandonați, pentru oamenii fără adăpost sau pentru bolnavii fără familie. Acolo statul a lipsit ani la rând și, în multe situații, încă nu are capacitatea și nici instituțiile necesare pentru a interveni rapid și eficient.
Astăzi, același stat anunță că va aloca 19 milioane de lei, în doar șase luni, pentru îngrijirea celor aproximativ 400 de oameni preluați. Asta înseamnă aproape 8.000 de lei pe lună pentru fiecare beneficiar.
Faceți un calcul simplu.
Cât ar fi costat statul român să îngrijească acești oameni în ultimii 20 de ani?
Poate că, înainte să vorbească despre prejudicii, statul ar trebui să explice cât l-a costat propria incapacitate de a construi un sistem social funcțional și cât a economisit, în toți acești ani, prin oamenii care au făcut ceea ce instituțiile publice nu au făcut.
Justiția trebuie să își urmeze cursul și să stabilească adevărul.
Dar astfel de demonstrații de forță și transformarea unor anchete în spectacole publice nu fac decât să adâncească și mai mult neîncrederea românilor în justiție, în instituțiile de forță și în stat. Cred că CSM are obligația să analizeze dacă asemenea intervenții respectă principiul proporționalității și dacă astfel de practici consolidează sau, dimpotrivă, afectează credibilitatea justiției.
Îmi rămâne o singură întrebare.
Dacă mâine oamenii din biserici, organizațiile creștine, ONG-urile și voluntarii care, de peste 30 de ani, au avut grijă de cei pe care statul i-a abandonat vor spune că nu mai au curajul să se implice, cine le va lua locul?
O societate care ajunge să privească cu suspiciune binele făcut aproapelui riscă să piardă mult mai mult decât un proces. Riscă să își piardă reperele morale.
„Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.” (Galateni 6:9)
